16 ianuarie

Deja am inceput sa uit din impresii si ganduri asa ca am hotarat sa mai scriu cate ceva sa imi termin jurnalul de vacanta.

Din cate imi aduc io aminte pe 16 ianuarie am fost in oras, in buricul targului Auckland cu gandul sa sar din Sky Tower si totodata sa il si vizitam si sa vedem panorama orasului. M-am gandit destul de putin inainte sa ma hotarasc sa sar, gandul ca voi sari nu m-a inspaimantat. Am citit pe net ceva date tehnice despre salt si ceva impresii ale celor care au sarit. Nu mi s-a parut infricosator asa ca am hotarat sa o fac si io. Mi-a facut sorela programare sa fiu sigura ca nu pierd marea distractie si la ora cu pricina ne-am infiintat la turn. Inca de pe drum incepusem sa am ceva emotii, tb sa recunosc asta, numai ca nu stiam exact ce imi dadea fiori in stomac, faptul ca faceam ceva necunoscut si nu stiam cum va fi, sau faptul ca puteam sa mor. Constient nu m-am gandit niciodata ca as putea muri, desi niciodata nu se stie de unde sare ghinionul.

Am ajuns la turn, m-am prezentat acolo de unde incepea aventura si m-am lasat in grija celor care se ocupau de salt.Am fost imbracata cu o salopeta colorata (mi s-a parut funny ca erau culorile de pe
drapelul Romaniei pe costum) si apoi luata in primire de un nene care a pus un "harnasament" pe mine si a inceput sa lege cingatori si catarame fel de fel. Ptr cei care au facut salturi cu parasuta sau fac parapanta sau spala geamuri la zgarie-nori procedura e cunoscuta si banala. Intr-un final am fost bine ancorata si pregatita ptr salt. Impreuna cu inca o clienta veche a sariturilor am fost trimise la lift si ni s-a spus ca vom ajunge sus unde ne asteapta cineva sa ne faca "vant" de pe platforma. Am intrat cu pasi timizi in lift si mi-am zis ca tb sa fiu curajoasa si sa nu dau inapoi. Probabil ca nelinistea se citea pe fata mea caci nu a durat mult si vecina de lift a sesizat si mi-a zis sa nu imi fac griji, ca ea e la al 3-lea salt si ca ii face mare placere sa sara. Mi-a zis ca privelistea de sus e deosebita si ca ar fi bine sa ma relaxez si sa savurez fiecare secunda a "zborului". Usor de zis, ceva mai greu de facut.

Am ajuns si sus, cu urechile infundate si cu inima mica si foarte agitata. Am coborat din lift si am intrat intr-un fel de holisor care avea iesirea spre "platforma" de unde aveam sa sar. Platforma era un grilaj, un fel de podet care nu ducea nicaieri, se termina brusc deasupra "haului". In holisorul cu pricina doi indivizi, un el si o ea, colorati ca si mine, foarte veseli si incantati ca au musterii pe ziua respectiva.Tipa a intrebat care din noi doua era prima, si ptr ca io fusesem prima bagata in costumul
de saritor si legata fedeles, s-a considerat ca io trebuia sa sar cea dintai. Sincer, am vrut sa dau inapoi si i-am zis celei ce urma sa sara dupa mine ca nu ma supar daca sare ea prima. Am incercat si io, in disperarea mea, sa ma agat de orice as fi putut, ca sa vad cu ochii mei ceea ce avea sa mi se intample. Nu am avut succes, si am fost trimisa la ghilotina cu cel mai mare respect si si cea mai mare bunavointa...

Tipa ce se ocupa de mine mi-a zambit, mi-a zis numele ei pe care nu l-am retinut, m-a intrebat de unde sunt si i-am raspuns ca din Romenia. A zis ca a auzit de Romenia, gymnastics.....Am zis 'ok' si apoi am ascultat povestea ei....Mi-a povestit cum o sa ma lege, cum o sa mergem pe platforma impreuna, cum o sa ma numere sa sar si cum o sa imi faca ea poze mie.

Am uitat sa precizez, intr-adevar privelistea era deosebita acolo, se vedea tot orasul, cu golful, podul peste golf, portul, barcutele din port si blocurile zgarie nori din jur .Mi s-a facut teribil de frica atunci cand am inceput sa merg pe acea platforma si sa simt inaltimea si golul de sub mine. Tipa tot povestea langa mine, zicea pune piciorul aici, mana acolo, insa io auzeam deja ca prin "ceata" mi se parea ca timpul se dilata si ca dureaza mult prea mult pana sa sar. Si io si tipa eram bine legate de cabluri si de stalpi pe-acolo, incat frica mea era numai una instictiva, nu prea bazata pe fapte reale. Am inceput sa inaintez pe platforma la indemnul individei dar simteam efectiv cum, desi picioarele mele faceau pasi mici si speriati inainte, eu, cu toata mintea mea si restul corpului meu vrea sa dea inapoi. Ma tineam foarte strans de bara laterala si cred ca se observa ca merg inainte cu "fundul inapoi". Am ajuns la marginea platformei, mai mult tipa ptr ca io am refuzat sa fiu la cativa centimetri de margine si mi-am pastrat 2 pasi de siguranta psihologica intre hau si mine.

Am avut ocazia sa privesc in jos si sa ma intreb de ce fac asta, sa imi zic ca nu pot sa fac astam sa incerc sa gasesc resortul din mine ca avea sa ma arunce in doar cateva clipe spre o experienta de neuitat, necunoscuta mie pana atunci si deosebita ca traire. Intre timp, tipa conectase de hamurile de pe mine cablul principal si apoi pe cele auxiliare, de ghidaj. Io inca ma intrebam de ce fac asta si refuzam sa stau pe marginea marginii si sa imi desclestez mainile de pe bara laterala de care eram atasata.

Tipa a terminat, si a inceput sa imi explice ce am de facut. Ea vorbea, ea auzea detaliile ca eu doar auzeam 1,2,3, jump! Stiam si din ce citisem si din ce incerca tipa cu pricina sa imi explice ca voi sari si la un moment dat voi fi oprita ca sa poata sa imi faca poza, dar nu m-am gandit niciodata cand va fi acel moment. Grijile mele erau altele acum: cum o sa sar, de unde atata tupeu sau inconstienta sa ma arunc peste niste strazi pline de masini si de oameni care pareau niste furnici.Asadar, la sfarsitul povestirii stiam doar ca la 3 tb sa sar. Nu m-am gandit ca pot sa ezit si sa imi iau un moment de ragaz, stiam doar ca la 3 tb sa sar. In mintea mea se formase ideea ca daca nu sar la 3 o sa fie nasol, cine stie ce se intampla. Oricum, eram muta de frica si nu puteam comenta nimic. Tot ce spuneam era "ihi, ihi, ihi". A venit si momentul saltului. Io inca eram ancorata cu ambele maini de o balustrada cand tipa imi zice "ia mana stanga de acolo si prinde-te de cablul asta". Cu greu mi-am dezlipit mana de pe ceva fix si m-am gatat de ceva suspendat.... o mica cordeluta de care tb sa ma
tin cand sar. Apoi mi-a zis "mana dreapta pune-o aici", si mi-a aratat o alta cordeluta, simetrica cu prima. Mi s-a parut cel mai greu lucru de pana atunci, sa ma desprind de ceea ce mi se parea sigur si sa ma las in voia unor cabluri. Nu am lesinat, nu m-a luat cu ameteala, nu mai auzeam nimic, nu mai simteam nimic decat frica, frica frica. Am auzit apoi doar "1,2,3, jump!" si am sarit; sec, nu?!

Am sarit si......nu mi-am dat seama ca am cazut in gol decat cand m-am oprit. M-am trezit ca ma balangan..... nu cazusem prea mult si deja ma oprisem. Nu stiam de ce, abia incepusem sa imi dau seama ca m-am oprit si ca atarn deasupra pamantului cand am intrat in panica. Nu stiam ce se intamplase si de ce m-am oprit. Singurul gand a fost ca s-a intamplat ceva nasol cu cablurile, ca s-a blocat troliul ce controla caderea si ca nu poate fi decat ceva rau.

Acum cateva date tehnice: saritura e de la 192 de metri, echivalentul etajului 60. Se sare de pe inelul cel mai larg al turnului care se afla imediat deasupra nivelului in care au acces vizitatorii.

Cei care viziteaza turnul ajung la un etaj captusit numai cu geamuri si de unde pot observa panorama orasului:360 de grade, priveliste asupra Aucklandului.

Revin la salt. Stateam atarnata si panicata in cablurile alea si ma gandeam ce nasol e, ce ma fac, cand, in balansul meu m-am intors cu fata spre turn si am vazut niste blitzuri de aparate care ma pozau. Mi-am zis iar ce nasol e de mine, "ia te uita si la paparazzi astia", io ma dau aici de ceasul mortii si ei imi fac poze si se distreaza. Ce-i drept erau si dragutzi ca imi faceau si cu mana de parca incercau sa ma incurajeze. Cel putin asa incercam io sa cred pt ca imi cautam aliat de suferinta in orice....... cand...... ca prin vis..... ca si atunci cand revii dintr-un somn adanc, am auzit in fundal o voce care striga "roxeeeeeeeeen, roxeeeeeeeeeeeen!!". Se pare ca incepeam sa imi dau seama de lucruri, ca devin constienta ptr ca vocea devenea din ce in ce mai puternica "roxeeeeeeeen!". In sfarsit am ridicat capul in cautarea vocii ce spunea un cuvant aproape cunoscut mie si am zarit-o pe ea, tipa ce imi facuse vant. Zambea toata si imi facea cu mana. Mi-am dat seama ca e de bine si ca nu s-a intamplat nimic neprevazut si abia apoi am realizat ca fusesem oprita ptr poza. Am tras un
ranjet de zile mari, de bucurie ca traiesc si ca totul in regula, am realizat ca atarnam chiar in dreptul etajului cu vizitatori si ca respectivii savureaza momentul distrandu-se pe seama mea. Bucuria pe care am simtit-o cand am realizat ca sunt oprita ptr poza si nu din motive tehnice a fost cea mai tare senzatie de bucurie de pana acum, bucuria ca traiesti si ca nu urmeaza sa mori.

Tot ce povestesc eu s-a intamplat in cateva secunde, insa mie mi-au trecut prin minte mii si mii de ganduri, imi facusem deja cateva scenarii cu unde sunt si ce urmeaza sa se intampple cu mine....bineinteles scenarii negative.

Tanti mi-a facut poze intre timp, am apucat sa ii fac si io cu mana si sa ii dau semne ca am constientizat unde sunt si ce mi se intampla, cand...... am inceput sa cad...... iiuuuuuuuuuuuuuuuuuuuhuuuuuuuuuuuuuu....stiam ce fac de data asta si mi-am adus aminte de ce
imi zisese tipa din lift.... sa ma uit de jur imprejur si sa savurez privelistea orasului. Am incercat sa fac asta si am reusit sa o fac ptr cateva secunde, dar incepuse sa imi placa senzatia de a cadea in gol si sa imi doresc sa dureze mai mult si ma uitam in jos sa verific cat mai e din salt. Bineinteles ca nu a durat o vesnicie si intr-un final am simtit cum sunt franata. In cativa metri am fost cu picioarele pe pamant si cu o doza mare de adrenalina in sange. Am pus picioarele pe pamant si am simtit usurare ca sunt pe ceva sigur si stabil.
Frica primordiala din varful turnului se pare ca inca imi mai controla instictele ptr ca imediat ce am ajuns pe pamant am vrut sa ma tin de o bara ceva si sa incerc sa imi stapanesc tremuratul mainilor. Se pare ca era o reactie predictibila intru-cat langa punctul de aterizare se afla o banca unde erau indrumati toti saritorii sa ia loc si sa se reculeaga.
Un nene din echipa de insotitori de saritori mi-a deschis incuietorile si m-a trimis la relaxare si revenire in fire, pe bancuta cu pricina.
Mi-am revenit din tremurat relativ repede insa inca mai simteam senzatiile tari si amestecate de frica si bucurie ca am supravietuit. Incepeam sa imi dau seama ca am cazut in gol, ca mi-a placut senzatia si ca e destul de provocator sa faci lucruri pe care instictul de conservare ti le interzice categoric.
Dupa mine a mai urmat tipa cu experienta si apoi un individ care a ezitat destul de mult la momentul saltului si pe care l-am primit cu aplauze la aterizare.

Toti cei trei muschetari am fost luati apoi in primire de unul din echipajul insotitor si condusi inapoi la locul de unde luasem costumele si hamurile si unde ne-am primit diplomele de curajosi si pozele facute inanite de salt si apoi in timpul saltului, atarnati peste orash.
Asta a fost saltul,sper ca v-a distrat povestioara....